Ne-am mutat

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, datorită evenimentelor din ultimele zile, finalizate cu un succes nebun de echipa de pe lângă anatati, NECUVINTELE anunţă cu mândrie că şi-a cumpărat haine noi. Pentru a fi mai aproape de dumneavoastră până la apoteoticul sfârşit al lumii în care trăim, vă invităm să ne urmaţi oriunde vom merge, pentru început

A I C I

 

The end

Până şi google ştie că vine sfârşitul lumii …

 

Chestiunea “Blogul”

Blogul ăsta a fost iniţiat într-un moment în care aveam prea mult timp liber. Se întâmplă rar şi de aia nu ştiu cum să-l tratez. Pe timpul liber, evident. No, şi cum nu aveam eu ce face m-am hotărât dintr-o dată că poate am ce zice. Sau scrie. Şi am început să scriu acilişea.

Drama fiecărui blogger este, se pare, numărul cititorilor. La minte mai nou a început să crească acest număr, datorită unor recomandări recente. Mulţumesc, tomata, pe această cale. E, şi cum a crescut numărul de cititori, au crescut şi responsabilităţile faţă de blog. Adică acuma trebuie să pun în aplicare toate acele “ce să şi ce să nu ca scriitor de blog”. Sincer, sincer, nu cred că voi putea ţine pasul. Pentru că mie nu-mi plac regulile. Începând cu regula de trei simplă, pe care şi acuma trebuie să o pun pe foaie ca să văd ce cu cine înmulţesc. Drept [pentru] care mă apucă emoţiile: un public constant se păstrează cu însemnări regulate (iarăşi cu reguli…) şi de calitate. Adică nu prea poţi să vii într-o dimineaţă să povesteşti cum ai stat jumătate de oră să aştepţi cafeaua de la filtrul proaspăt achiziţionat până se trezeşte mama să observe că n-ai pus apa unde trebe’. “Cum, apa nu se pune-n termos??? Ce chestie.” Nu poţi iarăşi nici să nu scrii nimic cu zilele pe motiv stupid că ai n! pagini şi nu le mai termini odată. E o responsabilitate mare blogul ăsta. Sper să pot să-i fac faţă ….

[Mulţumesc că citiţi p-aici].

 

O ţară săracă şi comerţul

Mi se pare foarte interesant că într-o ţară care se pretinde a fi săracă cea mai dezvoltată industrie este comerţul. Nu reuşesc să-mi explic cum fiecare supermarket din orice colţ de ţară (Real, Plus, Kaufland, Billa, Metro, ORICE) este plin mereu şi în perioada sărbătorilor se declanşează o adevărată isterie. Sau la început de an şcolar. Nu pricep de ce începutul de an şcolar vine mereu cu: ghiozdan nou, penar nou, coperte noi (chiar, se mai cer copertele la şcoala primară?). Nu mai sunt bune cele de anul trecut???? Vorbesc aici despre cei care nu intră în clasa I, V sau IX. Mai sunt şi cei care vizitează supermarketurile ca pe un muzeu sau parc. Nu se mai plimbă prin parcuri decât bătrânii sau tinerii cu role. Restul mergem prin supermarketuri să vedem “ce oferte mai sunt”. Şi luăm “la ofertă” orice fel de tâmpenii, sau nu – nu contează – doar pentru că sunt reduse. La cozile de la casă – invariabil la orice supermarket e şi coadă la orice casă – ne înghesuim de parcă mâine vine Apocalipsa (deşi Arhi e de părere că la noi nu mai vine:D) şi nu apucăm să ne bucurăm de produsele ce le-am luat. Ne împingem în cel din faţă, căutăm plase astfel încât să fie nevoie ca cel din faţă să se dea la o parte, să se împingă în cărucior sau în cel din faţa sa, facem zgomot, căutăm banii numai atunci când ne scoate bonul şi atunci stăm jumătate de oră să scotocim prin poşetă/borsetă/buzunar. Luăm MULT MAI MULTE PUNGI DECÂT AVEM NEVOIE, ieşim în trombă, mergem ţanţoşi, punem totul în maşină şi lăsăm coşul la întâmplare (că noi nu stăm în ăia 5 mii), de preferat în aşa fel încât o altă maşină să nu poată ieşi decât dacă şoferul se dă jos să ne mute coşul.

Avem cele mai multe maşini de lux pe salariu mediu pe economie ), am aflat recent că există Bugatti Veyron, costă 1 mil de dolari şi există un român care-l are. Bineînţeles. Cum altfel. Avem un cioban cu Maybach şi rangă, avem Rolls-uri şi bemveie cât cuprinde, Logan, bineînţeles “nu e maşină”, haine numai de firmă, de preferat Nike, D&G, Armani, Prada să ştie lumea că asta e firmă dom’le, mâncăm la McDonald’s sau la KFC, bem apă plată cu lămâie că e fancy, plimbarea de duminică se face, invariabil, prin Mall unde sigur că ne oprim “să bem o cafea sau un frappe”, window-shopping sau nu, nu mai contează. Şi tot aşa, de la un salariu la altul, cheltuim mai mult decât ar fi de bun simţ pentru o ţară care merge pe drumuri comunale sau pietruite, importă mai mult decât produce, mizerabilă până în rărunchi şi urâtă de toţi, de la locuitori până la vecini externi.

 

Cronică de litoral

Am aşteptat câteva zile de la revenirea de pe litoral pentru ca toate impresiile să se cristalizeze. Deci: am fost pe litoralul românesc. În ciuda tuturor avertismentelor de genul: la banii ăştia mergi în Grecia, Croaţia, ba chiar în Antalya, servicii, mizerie etc.

Drumul: am crezut că o să pot să conduc seara (ca să doarmă maimuţa tot drumul). La ora 11 m-am oprit totuşi la Domaşnea la bunici (după 2 ore infernale pe un traseu cu semafoare şi o singură bandă de 40 de km) şi am dormit până la 5 dimineaţa. Drumul Timişoara-Drobeta e infernal. Restul drumului pe la olteni, aţă. Autostrada, la fel. Centura Craiovei nu am făcut-o că am intrat prin oraş să mâncăm ceva. Centura Bucureştiului e cum sunt coclaurile de pe dealurile Domaşnei: toată vălurită, urâtă, urâtă, urâtă. Şi cum prin toată Austria (pe care am şi traversat-o) nu m-am rătăcit defel trebuia să mă rătăcesc pe centura Bucureştiului la indicatorul Constanţa/Cernavodă pe care l-am omis pentru că era … îndoit. Autostrada Soarelui aţă. Dar chiar nu m-am aşteptat să nu aibă nicio benzinărie. Drept pentru care am ieşit de pe ea cu rezervorul pe 0 deja de 15 kilometri şi nişte emoţii groaznice. Am găsit rapid benzinărie şi am alimentat. Constanţa nu a fost o aventură din fericire pentru că ne-a dus bine gps-ul. Ne-a rătăcit însă prin Neptun. La ora 19 am ajuns la hotel în Jupiter. Cazare, masă somn.

Plaja: nisip amestecat cu o grămadă de scoici sparte, mucuri de ţigară, hârtii şi ambalaje. Valuri mari. Apa, deci murdară. Cu alge pe anumite porţiuni de nu puteai băga piciorul. Lumea din jur pitorescă, dar nu comentăm. Bine că n-am fost la Mamaia să văd toate fiţele alea. Am remarcat totuşi că în zilele fără valuri apa era semi-curată în sensul că se putea vedea nisipul de pe fund (al mării).

Preţurile: exagerat de mari. Serviciile: nu mai rele decât în alte părţi.

Motive să mai merg vreodată: nu prea sunt. Ar fi totuşi unul: oamenii. Suntem noi mai ciobani, mai mizerabili, mai gălăgioşi … dar suntem români. Suntem de-ai noştri printre ai noştri.

Drumul înapoi: normal că am ratat centura Bucureştiului şi m-am trezit dintr-o dată direct în Sectorul 2. După 2 ore am ieşit din Bucureşti. Şi mi-am dat seama (deşi ştiam) că nu aş putea trăi în Bucureşti. Soţul, nici atât. Centura Craiovei e un vis noaptea. Dar drumul Drobeta-Caransebeş e un coşmar şi noaptea. Pe lângă lucrări peste lucrări, semafoare şi alte table pe bandă care restricţionează câte un sens, puse imediat după câte-o curbă, fără preaviz, NU E MARCAT. Şi pe noapte a condus tata, chemat special pe post de co-pilot.

Totuşi, nu mă plâng: ştiam ce-o să fie, nu spun nici că trăim în rromânia, nici nu înjur autorităţile, nici locuitorii ăştia care îngroapă mucurile de ţigară în nisip. Pur şi simplu, la anul … mă duc în Antalya. Gata, mi-a trecut nostalgia Mării Negre…..