Tăcerea e de aur

După 27 de ani de vorbit am învăţat să tac din gură. Eu sunt genul ăla de persoană care vorbeşte mult, extrem de mult. Atât de mult încât poţi ameţi instant numai dacă deschid gura. Plus că manipulez cuvintele excelent. Poţi să vii la mine cu o idee oricât de fixă. Ţi-o schimb în 5 secunde. Ei bine, am învăţat SĂ TAC. Uneori, când eşti supărat pe ceva sau pe cineva e mai bine să taci. Pentru că supărarea trece, dar cuvintele rămân….

Doar atât am avut de zis.

 

Chestiunea “Blogul”

Blogul ăsta a fost iniţiat într-un moment în care aveam prea mult timp liber. Se întâmplă rar şi de aia nu ştiu cum să-l tratez. Pe timpul liber, evident. No, şi cum nu aveam eu ce face m-am hotărât dintr-o dată că poate am ce zice. Sau scrie. Şi am început să scriu acilişea.

Drama fiecărui blogger este, se pare, numărul cititorilor. La minte mai nou a început să crească acest număr, datorită unor recomandări recente. Mulţumesc, tomata, pe această cale. E, şi cum a crescut numărul de cititori, au crescut şi responsabilităţile faţă de blog. Adică acuma trebuie să pun în aplicare toate acele “ce să şi ce să nu ca scriitor de blog”. Sincer, sincer, nu cred că voi putea ţine pasul. Pentru că mie nu-mi plac regulile. Începând cu regula de trei simplă, pe care şi acuma trebuie să o pun pe foaie ca să văd ce cu cine înmulţesc. Drept [pentru] care mă apucă emoţiile: un public constant se păstrează cu însemnări regulate (iarăşi cu reguli…) şi de calitate. Adică nu prea poţi să vii într-o dimineaţă să povesteşti cum ai stat jumătate de oră să aştepţi cafeaua de la filtrul proaspăt achiziţionat până se trezeşte mama să observe că n-ai pus apa unde trebe’. “Cum, apa nu se pune-n termos??? Ce chestie.” Nu poţi iarăşi nici să nu scrii nimic cu zilele pe motiv stupid că ai n! pagini şi nu le mai termini odată. E o responsabilitate mare blogul ăsta. Sper să pot să-i fac faţă ….

[Mulţumesc că citiţi p-aici].

 

Înscrierea la creşă

În calitatea mea de mamă de succes, m-am confruntat zilele trecute cu o chestie deosebit de spinoasă: încercarea de înscriere la creşă. A piticului. Ca să intraţi în atmosferă vă povestesc scurt că eu, în calitatea mea de fiică de succes, nu am suportat “căminul” la care mă mai duceau uneori. Şi drept protest nu stăteam niciodată cu educatoarea şi cu ceilalţi copii. Dacă voiai să mă găseşti, eram negreşit cu bucătăresele. [Ciudat cum se schimbă omul, acuma numai în bucătărie nu mă găseşti]. Drept [pentru] care am stat foarte foarte puţin pe la cămin. Cu fiu-meu nu prea am ce face. Bunicii lucrează, părinţii lucrează … creşa, deci. Am încercat să ajungem la “cea mai tare din parcare” din Timişoara. De stat. Nu am reuşit. Şi am zis hai să las eu prostia asta cu “pomul lăudat” şi să mă duc la creşa din cartierul nostru. Ca să-mi fac curaj, să uit de traumele proprii am plecat cu soră-mea. Din momentul în care am intrat în curte m-a luat o stare de depresie. Am intrat totuşi şi-n clădire, iar mirosul m-a trezit imediat. Aveam dintr-o dată 3 ani şi mă ţinea mama de mână. Intram pe o uşă albă, de tablă, cu geamuri şi gratii. Am păşit pe un covor de iută şi apoi într-o sală cu Albă-ca-Zăpada şi piticii pe pereţi, mese şi scaune mici şi o doamnă cu freză foarte ridicată. Mama a încercat să-şi retragă mâna şi am prins-o mai vârtos. Cu o tristeţe nesfârşită m-am aşezat pe scaunul acela mic şi m-am uitat în jur pierdută. Urma să rămân. Am plâns. Apoi soră-mea mi-a zis: “fată, ce faci nu intri?”. La creşele din secolul 21 miroase la fel ca acum 25 de ani. Au aceeaşi gresie ponosită, aceleaşi scaune mici şi scorojite, aceleaşi uşi nevopsite. Se aud aceleaşi urlete din săli. Au aceleaşi îngrijitoare sictirite de viaţă. Şi aceleaşi “doamne” cu freză înaltă. M-a cuprins o stare de plâns şi am ieşit fără să mai vreau să-l înscriu. Mai încercăm şi mâine la alta ….

PS: urmează săptămâni lacrimogene până ne acomodăm cu creşa

later edit: l-am înscris la creşă. o creşă de stat, comunisto-capitalistă (comunistă la zugrăveală şi la doamnele cu freză înaltă, capitalistă la termpoane, jaluzele verticale şi dulapuri din pal). mi-am luat inima-n dinţi pentru că: urla un copil şi îngrijitoarea chiar vorbea cu el şi-ncerca să-l calmeze; într-o altă sală am zărit prin geam doamne cu răbdare care le dădeau picilor să mănânce; pentru că nu mirosea a “cămin”. Să fie într-un ceas bun ….

 

Mi dor de catedră ….

Mă apucă aşa un dor nespus de a sta la catedră …. N-am povestit încă, dar decisesem că vreau să fiu profă din clasa a IV-a. Şi dintr-a 6-a am spus că profă de engleză. Ani de gimnaziu şi liceu au trecut cu un singur gând: voi ajunge şi eu la catedră. Visam poşete şi cizme elegante [cum avea profa de engleză] şi gablonţuri. Ştiam şi cum voi ţine cartea în mână, îndoită pe mijloc, oarecum la mişto. Ştiam că nu voi merge cu fişe, caiete sau notiţe din care să citesc la ore. Doar o carte. Şi toată pasiunea din lume. Ani de zile am avut grijă de un stilou pe care-l “voi folosi când voi fi profă”. Şi-un penar din ăla micuţ, cu fermoar. Anii au trecut şi am ajuns profă. Am iubit atât de mult meseria asta şi elevii [care erau cei mai indisciplinaţi din lume] şi tot. Intram la ore la câteva minute după ce-a sunat. Nu imediat ca să-i las să respire, dar nici la jumătatea orei. Şi a fost atât de frumos să văd nişte “ochi care mă ascultă”… Timp de 4 ani. Am predat şi română şi engleză. Apoi totul s-a sfârşit. A fost alegerea mea de a abandona lupta cu sistemul. În învăţământul românesc lucrurile merg prost-prost-prost foarte prost. Nu luptam de fapt cu nimeni. Poate doar cu fantoma unor clase în care toţi elevii aveau manuale, caiete şi pixuri. Nu plăci de păr, rujuri, sticle de Coca Cola, cărţi de joc. La ore. Fantoma unor zile în care mă voi îmbrăca într-o impecabilă fustă de stofă, cu cizme maro, din piele şi poşetă asortată. Cu fantoma unor zile în care poate voi trezi şi eu ceva în mintea copiilor ăstora din faţa mea. Nu am prins zilele alea şi mi-era din ce în ce mai clar că nu le voi prinde niciodată. Şi am renunţat. Am depus armele şi am găsit rapid un alt job. Mult mai bine remunerat. Din ăla de perspectivă…

Iar mie mi atât de dor să iau un catalog, să mă aşez la catedră şi să notez absenţele cu stiloul meu … Mi atât de dor de fiecare 15 septembrie, de copii noi, de emoţii, de plăci de păr, de sticle de Coca Cola şi cărţi de joc înşirate pe bănci. De fete nebune care mă-ntreabă: “Doamna, ce mai faceţi? Cuma fost în vacanţă? V-a fost dor de noi? Doamna, pot să-mi întind părul aici în spate? Promit să nu vorbesc nimic …” Mi dor de colegii la fel de dezamăgiţi ca şi mine, care merg înainte cu speranţă sau din inerţie. Nici nu mai contează.

Mi dor să merg la şcoală …

 

Obsesii (unu roman – I)

Cică am temperament obsesiv-compulsiv. Asta o ştiu din liceu când un coleg îmi repeta mereu chestia asta. Şi cu temperamentul ăsta al meu obsesiv-compulsiv, e normal să am multe … obsesii. Înşir mai jos pe cele mai … “obsedante”, evident, ce credeaţi că urmează? (E vineri seara, de unde creativitate…)

• clamele de rufe: agăţ mereu hainele cu 2 clame (obligatoriu de aceeaşi culoare); dacă e posibil şi asortate (clamele cu hainele). Adică nu vei vedea un tricou prins cu o clamă verde şi un roz. NEVER;

• scaunele sub masă: mereu în unghiuri identice (le pun oarecum oblic, nu drept),  aliniate la aceeaşi dungă a gresiei;

• robineţii din baie: mereu paralel (asta nu mai ştiu s-o explic, dar chestia aia de care tragi în sus să curgă apa, atunci când e închisă, e mereu paralelă cu robineul în sine; închideţi ochii şi imaginaţi-vă);

• perdelele şi draperiile: trebuie să formeze mereu cute perfect simetrice. În cămin, la facultate, patul era orientat către geam. La orice oră din zi sau noapte, oricât de comod stăteam, dacă într-o parte se formau prea multe cute şi-n alta prea puţine, mă ridicam să aranjez perdeaua;

• hainele în dulap: la dungă, evident. În special prosoapele, puse pe culori; umeraşele orientate mereu în aceeaşi direcţie, toate;

• pantofii în dulap: normal, aşezaţi toţi în linie, niciunul nu-l depăşeşte pe celălalt;

• roţile la maşină trebuie să stea mereu drepte (asta şi pentru că am auzit eu că se f*** direcţia);

• lavete asortate cu faianţa: în bucătărie galben şi-n baie verde. Nu suport lavetele albastre!!!!

Şi probabil lista poate continua (probabil va şi continua pe măsură ce-mi amintesc)

PS: explicaţia titlului: pentru când voi ajunge la cincizeci roman şi nu voi şti să-l scriu