Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, datorită evenimentelor din ultimele zile, finalizate cu un succes nebun de echipa de pe lângă anatati, NECUVINTELE anunţă cu mândrie că şi-a cumpărat haine noi. Pentru a fi mai aproape de dumneavoastră până la apoteoticul sfârşit al lumii în care trăim, vă invităm să ne urmaţi oriunde vom merge, pentru început

A I C I

Până şi google ştie că vine sfârşitul lumii …

Nu stiu daca aţi remarcat, dar toate posturile de radio mai de Doamne-ajută (Radio 21, Guerilla, KissFM) au câte un cuplu faimos: Dobrovolschi şi Craioveanu, Morar şi Buzdugan (sau era Buzdugan şi Morar?), Huidu şi Gănuişă…

Întreb eu: femeile de ce n-au succes în radio

Ştie cineva să-mi spună dacă doctorii scriu atât de infect urât? Ca să pară că sunt inteligenţi sau ca să-şi ascundă eventualele greşeli??

Întreb şi io …

Îmi plac lucrurile grandioase. Opere de artă, construcţii, fapte, idei, activităţi. Şi profesioniste. Niciodată nu m-am apucat de un lucru pe care să nu-l pot face altfel decât excelent. Da, ştiu, aici aţi putea să-mi spuneţi că sunt “grandios de modestă” :)) Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate, nu-mi plac activităţile “mici” gen bişniţă, speculă. Nu-mi plac “învârtelile”. Nu-mi plac lucrurile de bazar şi pantofii din imitaţii de piele. În genere, dezvolt un soi de repulsie snoabă faţă de lucrurile ieftine pe care le asociez cu o calitate nu tocmai înaltă. Nu-mi plac totuşi nici lucrurile exagerat de scumpe numai pentru că scrie pe ele D&G şi se vând în Mall.

Ei şi ca să ajung la sămânţa acestei însemnări, nu-mi plac nici birourile de traduceri mărunte. Cu sedii în încăperi mici şi obscure, în care nu intră mai mult de o persoană, cu un copiator obosit din generaţia ‘80 şi o persoană dincolo de un birou pe care tronează un monitor. Care se bazează pe notariale şi stau după acte de maşină şi certificate, diplome şi, cândva invitaţii de Spania [se câştiga pe vremuri foarte bine din traducerile invitaţiilor/împuternicirilor pentru Spania, pentru că notarii spanioli au o întreagă polologhie, se întind pe câte 4 pagini]. Ah, şi o nişte semnături absolut bestiale notarii ăştia. Lungi şi extrem de îmbârligate. Ca să revenim, birourile astea de traduceri mici îşi găsesc curând sfârşitul. Pentru că nu se mai merge pe bază de invitaţii, deci maxim 0,5% vin astfel de traduceri. Se va termina curând şi cu actele de maşină, ba chiar există judeţe unde le acceptă în original. Se termină încet-încet şi cu dosarele de emigrare pentru SUA şi Canada, că nici acolo nu mai umblă câinii cu colaci în coadă. Va mai merge înaintea sesiunilor când vin amărâţii de studenţi cu referate pentru diferite lucrări de diplomă ale domnilor profesori. Şi cam atât. Restul “biznisului” se face la nivel global, cu contracte comerciale, caiete de sarcini pentru diferite licitaţii publice sau nu, specificaţii software, manuale aparaturi, situri web şi altele.

Aşa-i când stai la ciupeală. Ajungi să nu mai ai ce ciupi.

Faptul că engleza ne-a acaparat complet şi în curând şi bunică-mea o să-mi spună “ok” şi “bye” nu mai este străin nimănui. Unele englezisme sunt necesare, altele sunt snobism, altele sunt traduceri proaste [calc lingvistic le mai spune, vezi Date sensibile]. Susţinătoare înfocată a limbii române [cel puţin atunci când vorbesc cu români], scrisă şi vorbită corect, evit să le folosesc. Sigur, mai scapă un ok şi probabil multe altele, intrate deja în reflex. Dar unele chiar exprimă mai bine sensul dacă sunt folosite în engleză.

Să luăm, ca exemplu, “job”. Înseamnă lucru, muncă, ocupaţie, slujbă, în unele cazuri chiar şi activitate [vezi blowjob :)) ). Dar în contexte de genul: “am un job nou”, “ce s-a mai întâmplat la job” etc, nu sună chiar deloc bine “am o slujbă nouă…”. Sună forţat şi arhaic. “Job” chiar exprimă clar sensul pe care îl au azi locurile de muncă: “ocupaţie remunerată, nu neapărat permanentă şi pentru totdeauna şi nu neapărat unică (vezi part-time…)”. Aşadar, job rămâne deocamdată în vocabular.

După 27 de ani de vorbit am învăţat să tac din gură. Eu sunt genul ăla de persoană care vorbeşte mult, extrem de mult. Atât de mult încât poţi ameţi instant numai dacă deschid gura. Plus că manipulez cuvintele excelent. Poţi să vii la mine cu o idee oricât de fixă. Ţi-o schimb în 5 secunde. Ei bine, am învăţat SĂ TAC. Uneori, când eşti supărat pe ceva sau pe cineva e mai bine să taci. Pentru că supărarea trece, dar cuvintele rămân….

Doar atât am avut de zis.

S-a trezit la 7.30. I-am mai povestit odată ce şi cum, deşi îi povestesc de vreo trei săptămâni. El îmi tot repetă: “meigem, gădăniţă, pii muţi, zis tanti pişu” [în traducere: mergem la grădiniţă, sunt copii mulţi, îi spun la tanti când fac pişu]. “Tati, meig, găndăniţă.” Destul de fericit. Drumul relativ scurt. În faţa uşii mari de fier de la intrare pe subsemnata o apucă plânsul. Da’ cică “ar fi bine să te controlezi”, îmi zice sor’mea adusă ca suport moral. Înăuntru, abia l-am ţinut să nu intre într-o sală unde a văzut copii. După toate formalităţile de înscriere, am coborât şi ne-am oprit la uşa unde scria “Grupa mare” [de creşă]. În timp ce mă abordează d-na îngrijitoare pentru detalii cum ar fi: numere de telefon, cum doarme, dulap etc, el intră. După care uşa se închide în urma lui. Dictând detaliile, aud urlete “mama, mami meu, mama” şi tot aşa variatiuni pe aceeaşi temă. Întreb dacă am voie să intru. “În niciun caz. Stricaţi tot”. Plec cu paşii clătinaţi din găndăniţă. Îmi şterg pe furiş lacrimile şi răspund la telefon. Soţul: “na, cum o fost” [dau explicaţii]. “Şi? E curat? Le-ai spus că el doarme în sac? Le-ai spus să-i dea ursul?” [explicaţii]. Închid telefonul.

[şi ca un făcut azi plouă....]

Cam de când m-am prins eu ce şi cum cu IT-ul ăsta mi-am zis că trebuie să fiu mereu în pas cu “the latest fashion”. Am început cu Internet Explorer. Că venea pre-instalat şi oricum habar nu aveam ce şi cum. Apoi am citit în Caţavencu de Firefox şi l-am instalat. Am aflat apoi şi de Opera, l-am instalat şi apoi l-am dezinstalat. Am rămas la Firefox. La fel şi cu Outlook. Am trecut imediat pe Thunderbird. Dar nu şi pe The!Bat sau altele. Iaca, văz acuma că s-a lansat şi Google Chrome. Mie una-mi place fff mult vulpea de foc. Are şi o grămadă de add-ons şi plug-inuri. Oare nu e obositor să tot cauţi şi să tot cauţi să fii mereu în schimbare? Ăştia, the IT&C leaders exploatează la maxim drama umană a absolutului ….

Sâmbătă dimineaţa. Sufrageria plină de jucării, o trotinetă, 2 baloane. Televizorul pe Boom!Hop. Copilul cu un iaurt Yoplait în mână îşi parchează trotineta [ăsta va fi as la parcări]. Pe canapeaua în formă de L, mare, mare, mare stau două persoane. Surori. Fiecare întinsă cu un laptop în braţe. Fiecare cu n tab-uri deschise. Şi câte o căsuţă de YM. Nu le desparte niciun metru în distanţă fizică. Şi totuşi, mult mai uşor decât să vorbească … aleg să îşi scrie pe messenger cum îşi vor deschide firmă de design interior, despre publicitatea blogului subsemnatei şi probabil până diseară despre multe altele :))

Acuma, serios vorbind, de ce alegem să comunicăm non-verbal? De ce ni se pare din ce în ce mai dificil să ne exprimăm verbal? De ce, deşi am telefon pe Cosmote, de pot vorbi ore-n şir, urăsc să-l aud vibrând şi să fiu nevoită să vorbesc????? De ce mă trezesc să încep să povestesc unui prieten o anumită fază şi mi-o taie scurt: ştiu, am citit pe blog. În curând nu o să întrebăm defel “ce mai faci?” pentru că toată lumea are blog şi scrie acolo ce mai face până la cele mai mici detalii. Probabil de aceea când ieşim undeva, am mai spus, nu se mai iese decât în supermarketuri sau la Mall, ne comportăm ca nişte animale din junglă. Jungla Internetului.