Englezisme: azi, “job”

Faptul că engleza ne-a acaparat complet şi în curând şi bunică-mea o să-mi spună “ok” şi “bye” nu mai este străin nimănui. Unele englezisme sunt necesare, altele sunt snobism, altele sunt traduceri proaste [calc lingvistic le mai spune, vezi Date sensibile]. Susţinătoare înfocată a limbii române [cel puţin atunci când vorbesc cu români], scrisă şi vorbită corect, evit să le folosesc. Sigur, mai scapă un ok şi probabil multe altele, intrate deja în reflex. Dar unele chiar exprimă mai bine sensul dacă sunt folosite în engleză.

Să luăm, ca exemplu, “job”. Înseamnă lucru, muncă, ocupaţie, slujbă, în unele cazuri chiar şi activitate [vezi blowjob ) ). Dar în contexte de genul: “am un job nou”, “ce s-a mai întâmplat la job” etc, nu sună chiar deloc bine “am o slujbă nouă…”. Sună forţat şi arhaic. “Job” chiar exprimă clar sensul pe care îl au azi locurile de muncă: “ocupaţie remunerată, nu neapărat permanentă şi pentru totdeauna şi nu neapărat unică (vezi part-time…)”. Aşadar, job rămâne deocamdată în vocabular.

 

Tăcerea e de aur

După 27 de ani de vorbit am învăţat să tac din gură. Eu sunt genul ăla de persoană care vorbeşte mult, extrem de mult. Atât de mult încât poţi ameţi instant numai dacă deschid gura. Plus că manipulez cuvintele excelent. Poţi să vii la mine cu o idee oricât de fixă. Ţi-o schimb în 5 secunde. Ei bine, am învăţat SĂ TAC. Uneori, când eşti supărat pe ceva sau pe cineva e mai bine să taci. Pentru că supărarea trece, dar cuvintele rămân….

Doar atât am avut de zis.

 

Tot din ciclul “Creşa”

S-a trezit la 7.30. I-am mai povestit odată ce şi cum, deşi îi povestesc de vreo trei săptămâni. El îmi tot repetă: “meigem, gădăniţă, pii muţi, zis tanti pişu” [în traducere: mergem la grădiniţă, sunt copii mulţi, îi spun la tanti când fac pişu]. “Tati, meig, găndăniţă.” Destul de fericit. Drumul relativ scurt. În faţa uşii mari de fier de la intrare pe subsemnata o apucă plânsul. Da’ cică “ar fi bine să te controlezi”, îmi zice sor’mea adusă ca suport moral. Înăuntru, abia l-am ţinut să nu intre într-o sală unde a văzut copii. După toate formalităţile de înscriere, am coborât şi ne-am oprit la uşa unde scria “Grupa mare” [de creşă]. În timp ce mă abordează d-na îngrijitoare pentru detalii cum ar fi: numere de telefon, cum doarme, dulap etc, el intră. După care uşa se închide în urma lui. Dictând detaliile, aud urlete “mama, mami meu, mama” şi tot aşa variatiuni pe aceeaşi temă. Întreb dacă am voie să intru. “În niciun caz. Stricaţi tot”. Plec cu paşii clătinaţi din găndăniţă. Îmi şterg pe furiş lacrimile şi răspund la telefon. Soţul: “na, cum o fost” [dau explicaţii]. “Şi? E curat? Le-ai spus că el doarme în sac? Le-ai spus să-i dea ursul?” [explicaţii]. Închid telefonul.

[şi ca un făcut azi plouă....]

 

Să Google Chrome sau nu?

Cam de când m-am prins eu ce şi cum cu IT-ul ăsta mi-am zis că trebuie să fiu mereu în pas cu “the latest fashion”. Am început cu Internet Explorer. Că venea pre-instalat şi oricum habar nu aveam ce şi cum. Apoi am citit în Caţavencu de Firefox şi l-am instalat. Am aflat apoi şi de Opera, l-am instalat şi apoi l-am dezinstalat. Am rămas la Firefox. La fel şi cu Outlook. Am trecut imediat pe Thunderbird. Dar nu şi pe The!Bat sau altele. Iaca, văz acuma că s-a lansat şi Google Chrome. Mie una-mi place fff mult vulpea de foc. Are şi o grămadă de add-ons şi plug-inuri. Oare nu e obositor să tot cauţi şi să tot cauţi să fii mereu în schimbare? Ăştia, the IT&C leaders exploatează la maxim drama umană a absolutului ….

 

YM – o plagă?

Sâmbătă dimineaţa. Sufrageria plină de jucării, o trotinetă, 2 baloane. Televizorul pe Boom!Hop. Copilul cu un iaurt Yoplait în mână îşi parchează trotineta [ăsta va fi as la parcări]. Pe canapeaua în formă de L, mare, mare, mare stau două persoane. Surori. Fiecare întinsă cu un laptop în braţe. Fiecare cu n tab-uri deschise. Şi câte o căsuţă de YM. Nu le desparte niciun metru în distanţă fizică. Şi totuşi, mult mai uşor decât să vorbească … aleg să îşi scrie pe messenger cum îşi vor deschide firmă de design interior, despre publicitatea blogului subsemnatei şi probabil până diseară despre multe altele )

Acuma, serios vorbind, de ce alegem să comunicăm non-verbal? De ce ni se pare din ce în ce mai dificil să ne exprimăm verbal? De ce, deşi am telefon pe Cosmote, de pot vorbi ore-n şir, urăsc să-l aud vibrând şi să fiu nevoită să vorbesc????? De ce mă trezesc să încep să povestesc unui prieten o anumită fază şi mi-o taie scurt: ştiu, am citit pe blog. În curând nu o să întrebăm defel “ce mai faci?” pentru că toată lumea are blog şi scrie acolo ce mai face până la cele mai mici detalii. Probabil de aceea când ieşim undeva, am mai spus, nu se mai iese decât în supermarketuri sau la Mall, ne comportăm ca nişte animale din junglă. Jungla Internetului.